O călătorie în mintea animalelor

* am tradus integral pentru voi acest text superb și revelator apărut în ultimul număr al revistei The Atlantic, autor Ross Andersen. Dați-l mai departe. Pentru ca drepturile animalelor să nu mai fie un simplu moft sau o himeră, este esențial să înțelegem că, deși nu vorbesc cum o facem noi, animalele au același tip de conștiință

”Prin forfota umană a vechiului Delhi, la marginea unui bazar medieval, o construcție roșie cu cuști pe acoperiș se ridică pe trei nivele, deasupra labirintului tarabelor și-al aleilor înguste. Imediat sub acoperiș stă scris cu font îngroșat: ”SPITAL PENTRU PĂSĂRI”.

Într-o zi fierbinte de primăvară, m-am descălțat la intrarea în spital și am pășit pe holul etajului doi, unde un funcționar ce nu părea trecut de 30 de ani își trecea în evidență pacienții. O femeie în vârstă i-a așezat o cutie de pantofi în față și a ridicat capacul, lăsând să se vadă un papagal alb, însângerat, victima atacului unei pisici. Bărbatul din fața mea ținea, într-o colivie micuță, un porumbel care se lovise de un turn de sticlă din districtul financiar. O fetiță de cel mult 7 ani s-a strecurat în spatele meu strângând, în mâinile goale, o găină cu o rană la gât.

Salonul principal al salonului este o cameră îngustă și lungă de aproximativ 15 metri, cu pereții tapetați de cuști. M-am plimbat pe toată lungimea ei și multe dintre cuști păreau goale la început dar, apropiindu-mă, putem vedea o pasăre, de obicei un guguștiuc, stând undeva acolo, în semiîntuneric.

Cel mai tânăr dintre veterinarii spitalului, Dheeraj Kumar Singh, își face turele îmbrăcat în blugi și cu o mască chirurgicală pe față. Cel mai bătrân a făcut astfel de ture de noapte pentru un sfert de secol, petrecând mii de ore ca să îndepărteze tumori ale păsărilor, să le aline durerea sau să le administreze antibiotice. Comparat cu el, Singh e un începător, deși nu ai zice deloc asta, când îl vezi cu câtă grijă examinează un guguștiuc, întorcându-l cu îndemânare în mână, rapid și totuși plin de delicatețe. În timp ce vorbeam, s-a îndreptat către un asistent care i-a oferit un bandaj de nylon pe care Singh l-a înfășurat în jurul aripii guguștiucului.

Spitalul pentru păsări este unul dintre multele spitale construite de practicanți ai jainismului, o religie antică a cărei principală regulă este că violența este interzisă, atât împotriva oamenilor cât și împotriva animalelor. O serie de picturi din holul spitalului ilustrează extremele până la care unii jainiști duc această credință. În ele, un rege medieval în robă albastră se uită printr-o fereastră a palatului la un porumbel care se apropie, cu aripa însângerată de ghearele unui șoim care încă îl urmărește. Regele trage pasărea mai mică în palat, înfuriind însă șoimul, care cere să-i fie înlocuită masa sigură cu o alta, așa că regele își taie propria mână și propriul picior și hrănește șoimul cu ele.

Am venit la spitalul de păsări și în India în primul rând ca să văd cu ochii mei cum funcționează în lumea reală sistemul moral propus de jainiști. Aceștia reprezintă mai puțin de 1% din populația Indiei. În ciuda mileniilor petrecute criticând majoritatea hindusă, jainiștii au reușit uneori să-și facă auzită vocea și la nivelul cel mai înalt. În timpul secolului XIII, au convertit un rege hindus și l-au convins să dea primele legi de protecție a animalelor din lume. Există probe că jainiștii l-ar fi influențat puternic pe Buddha însuși. Și, când Gandhi și-a enunțat ideile despre non-violență, un prieten jainist i-a fost muză filosofică.

În statul Gujarat, unde a copilărit Gandhi, am văzut călugări jainiști mergând desculți încă de la primele ore ale dimineții, pe distanțe lungi uneori, doar ca să evite mersul cu mașina, o activitate pe care o privesc ca violentă și inacceptabilă, din cauza suferințelor pe care le provoacă animalelor, de la insecte la animale mai mari. Călugării refuză să mănânce rădăcinoase, pentru că cred că îndepărtarea acestora din pământ deranjează delicatele ecosisteme subterane. Robele lor sunt din bumbac, nu din mătase, pentru că mătasea ar însemna sacrificarea viermilor. În timpul sezonului ploios, evită să se plimbe, ca să nu pună în pericol microbii din bălțile formate, microbi a căror existență a fost enunțată de jainiști cu mult înainte ca microscoapele lumii civilizate să îi dezvăluie.

Pentru majoritatea oamenilor de știință, nu se mai pune problema care animale au conștiință, ci care nu au

Jainiștii sunt atât de delicați în drumul lor prin viață pentru că cred că animalele sunt ființe conștiente care experimentează, în diverse grade, emoții identice cu cele ale oamenilor: dorință, frică, durere, tristețe și bucurie. Această idee, că animalele ar fi conștiente, a fost mult timp foarte nepopulară în vest, dar în ultimii ani știința este cea care vorbește în favoarea ei, prin studierea cogniției animalelor. Pentru cei mai mulți dintre ei, misterul nu mai este care animale au conștiință, ci care nu au.

NICI UN ASPECT AL LUMII NOASTRE nu este atât de misterios precum conștiința, acea stare de asumare a sinelui care ne animă fiecare moment de trezie, acel sentiment că gândurile tale se produc într-un corp bine definit, influențate de ceea ce vedem, auzim și atingem și impregnate cu emoții.

Chiar și în epoca seculară actuală, conștiința păstrează o strălucire mistică. Este descrisă în același timp ca ultima frontieră a științei, dar și ca un soi de magie imaterială pe care știința nu o poate încă înțelege cu adevărat. Unul dintre cei mai respectabili filosofi contemporani care au abordat chestiunea, David Chalmers, mi-a spus odată că există posibilitatea ca conștiința să fie o trăsătură fundamentală a universului, la fel ca spațiul, timpul sau energia. A spus că e posibil să fie legată de miracolele delicate și neclare ale lumii cuantice sau, pur și simplu, să fie ceva nefizic.

Toate aceste abordări metafizice se fac pentru că, de fapt, oamenii de știință încă nu au găsit o explicație satisfăcătoare pentru conștiință. Știm că sistemele senzoriale ale corpului ne transmit informațiile despre lumea exterioară în creiere, unde sunt procesate, secvențial, de straturi neuronale tot mai sofisticate. Dar nu știm cum toate aceste semnale sunt integrate într-o viziune continuă și coerentă asupra lumii.

În lumea vestică, conștiința a fost considerată demult un dar divin pe care doar oamenii l-au primit. Filosofii occidentali au privit ființele non-umane ca pe niște roboți incapabili de sentimente. Chiar și după ce Darwin a demonstrat că noi înșine suntem niște simple animale, mulți oameni de știință au concluzionat că evoluția conștiinței trebuie să fi fost un eveniment relativ recent și unic. Unii chiar au spus că are legătură cu apariția și evoluția limbajului.

Ideea că conștiința este un fenomen recent a început să se schimbe în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial, când tot mai mulți cercetători au început să studieze comportamentele și stările mentale ale animalelor. Acum, fiecare an care trece înseamnă o multitudine de noi și noi studii pe subiect, care, puse laolaltă, ne spun că cele mai multe animale posedă conștiință.

Cel mai probabil, acum 500 de milioane de ani, o cursă pe viață și pe moarte între prădător și pradă petrecută pe fundul oceanului a produs primul animal conștient de pe pământ. Acel moment, cel în care prima minte a clipit înspre existență, a fost un eveniment cosmic, care a deschis posibilități infinite și necunoscute naturii până atunci.

Acum e destul de clar că, pe lângă lumea oamenilor, există un întreg univers de experiențe cât se poate de intense ale animalelor. Oamenii de știință merită toate laudele pentru că au făcut lumină, fie și doar parțial, asupra acestei noi dimensiuni a realității noastre. Dar ei nu ne pot spune și cum să tratăm și miliardele de conștiințe cu care împărțim această planetă. Este o problemă filosofică reală și, ca mai toate aceste probleme, o să fie cu noi pentru mult timp de acum înainte.

Cu excepția lui Pitagora și a altor câțiva, filosofii vestici antici nu au pus problema conștiinței în lumea animală. Dar cei estici au fost de mult timp bântuiți de semnele evidente ale acesteia, în special jainiștii, care au abordat-o ca pe o problemă morală cât se poate de serioasă și importantă încă de acum 3000 de ani.

Multe dintre credințele jainiste nu sunt confirmate de studiul științific. Credința aceasta, ca și celelalte, nu se bucură de un acces privilegiat la adevăr, fie el mistic sau de altă natură. Dar, din calitatea ei de primă cultură umană care și-a extins compasiunea asupra animalelor, jainismul a însemnat o revoluție în morala umană. Așa că locurile unde jainiștii venerează și îngrijesc animalele mi s-au părut câte se poate de potrivite pentru a contempla la actuala frontieră a cercetării conștiinței animale.

LA SPITALUL DE PĂSĂRI, dr Singh îmi povestește despre un pacient anume, o cioară cu o aripă ruptă. ”La câteva zile după ce a ajuns aici, a început să folosească un anumit zgomot pentru a cere mâncare”, spune Singh, adăugând: ”nici o altă pasăre nu face asta”. Dar croncănitul special pentru mâncare nu este un caz complet unic în comunicarea păsări-oameni. Papagalii pot să învețe până la 900 de cuvinte, iar, în India, unii chiar au fost dresați să recite vechi vede religioase, texte pe care doar cei mai învățați oameni le pot reține și reproduce. Dar păsările au reușit să asambleze doar puține simboluri verbale proprii, un fel de proto-propoziții originare. Și, desigur, nici una nu s-a declarat conștientă, până acum.

Asta este păcat, pentru că în general filosofii tind să privească astfel de declarații drept cea mai bună dovadă posibilă că un organism posedă conștiință, chiar și când vorbim de oameni. Fără o astfel de mărturisire, oricât m-aș fi uitat în pupila neagra a ciorii, încercând să înțeleg ce-i trece prin minte, nu am putut cu adevărat să fiu sigur că posedă o conștiință. A trebuit să mă mulțumesc cu dovezi circumstanțiale.

În Japonia, o populație de ciori se folosește de traficul intens pentru a sparge nuci. Aruncă nucile în fața mașinilor care stau la stop și, când semaforul se face iarăși roșu și intersecția se eliberează, se grăbesc să culeagă sâmburii de pe jos

Ciorile au un creier neobișnuit de mare pentru masa lor corporală și o rețea neuronală foarte densă, comparată cu cea a altor animale. Neurologii pot să măsoare complexitatea activității cerebrale, dar nici un astfel de test nu a reușit până în prezent să demonstreze existența conștiinței. Așa că este greu să aduci un argument irefutabil bazat strict pe neuro-anatomia unui animal. Asemănarea fizică dintre creierele noastre și ale anumitor animale este totuși sugestivă, cum este cazul primatelor, primele animale care au fost ”încoronate” cu conștiință de un consens al lumii științifice.

În general, mamiferele sunt considerate ca fiind conștiente, pentru că că au un cortex cerebral, locul unde la noi pare că au loc cele mai complexe procese și semne ale cogniției. Păsările nu au un astfel de cortex. În cele 300 de milioane de ani care au trecut de când specia lor a luat-o pe alt drum decât a noastră, creierele păsărilor au evoluat pe o structură diferită. Dar una dintre aceste structuri pare să fie extrem de similară cu cortexul, un indiciu tulburător că natura știe mai mult de o singură metodă să producă un creier conștient.

Alte indicii pot fi găsite în comportamentul animal, deși separarea actelor conștiente de cele instinctuale poate fi dificilă. Folosirea uneltelor este considerat un act conștient. Un tip de șoim australian obișnuiește să culeagă bețe care ard mocnit din păduri incendiate și să le arunce în direcția prăzii, pentru a o forța să fugă și să devină astfel vulnerabilă.

Printre păsări, ciorile sunt inginerii cei mai sofisticați. Se știe de mult că își construiesc diverse unelte din bețe. Iar în Japonia, o populație de ciori se folosește de traficul intens pentru a sparge nuci. Aruncă nucile în fața mașinilor care stau la stop și, când semaforul se face iarăși roșu și intersecția se eliberează, se grăbesc să culeagă sâmburii de pe jos.

În timp ce vorbeam cu Singh, cioara s-a plictisit de sporovăiala noastră și s-a întors cu fața către fereastră, părând să-și inspecteze propria reflexie. În 2008, o coțofană (membră a familei extinse a ciorilor, corvidele sau ”maimuțele cu aripi”) a devenit primul non-mamifer care trece ”textul oglinzii”. Pe partea din spate a gâtului coțofenei, într-un loc care putea fi văzut doar în oglindă, cercetătorii au desenat un punct strălucitor. Când coțofana a văzut punctul în oglindă, a încercat în mod repetat să-și întoarcă gâtul, pentru a-l descoperi pe propriul corp.

Singh îmi spune că această cioară va fi curând mutată sus, pe coliviile de pe acoperiș, unde păsările au suficient spațiu pentru a-și testa aripile încă fragile. Cu puțin noroc, se va putea întoarce cândva la viața ei normală de cioară. Păsările care însă mor în acest spital sunt îngropate de-a lungul unui râu din afara orașului, o asemănare delicată cu ciorile, care par capabile să-și organizeze un soi de înmormântări de unele singure.

L-am întrebat e Singh cum se simte când vindecă și eliberează păsări. ”Suntem aici ca să le ajutăm”, spune Singh, care precizează repede că nu toate păsările pleacă imediat. ”Unele se întorc și uneori ni se așază pe umeri”.

Ciorile nu sunt de obicei printre păsările care preferă să se așeze pe umerii oamenilor, dar Singh vede deseori foști pacienți ciori vizitând spitalul și observându-i pe doctori. Poate că îl caută chiar pe el. Ciorile recunosc fețele oamenilor. Este cunoscut faptul că sunt capabile de un comportament extrem de agresiv față de oamenii care nu le plac, dar celor pe care îi apreciază le lasă uneori cadouri, nasturi sau bucăți strălucitoare de sticlă, în locuri unde sunt sigure că respectiva persoană le va observa.

Dacă aceste comportamente pot fi considerate semne de prezență a conștiinței, nu poate să însemne decât două lucruri: fie conștiința a apărut de cel puțin două ori și a evoluat în paralel, în decursul lungii istorii a evoluției, fie a apărut înainte ca drumul evolutiv al nostru și al păsărilor să se fi separat. Ambele scenarii ne dau motive să credem că natura poate asambla molecule care să formeze minți conștiente mult mai ușor decât se credea cândva. Ar însemna că, pe toată planeta, animale mici și mari au sentimente intense care se aseamănă izbitor cu cele pe care le experimentăm noi.

În ziua care a urmat vizitei mele la spitalul din Delhi, am părăsit orașul cu mașina, pe un drum care urmărește râul Yamuna, înspre sud-est. Canalizările din Delhi au înnegrit lungi porțiuni din Yamuna, transformându-l într-unul dintre cele mai poluate râuri ale Terrei. De pe drum, puteam vedea sticle de plastic plutind la suprafața acestuia. În India, unde râurile ocupă un loc special în spiritualitate, aceasta este o pângărire metafizică.

Milioane de pești înotau cândva în Yamuna, înainte să fie murdărit cu gunoaiele produse de om. Nici cel mai adânc punct al oceanelor nu a scăpat: o pungă de plastic a fost descoperită recent alunecând pe fundul Gropii Marianelor.

Am împărțit aceleași gene cu animalele care au evoluat în pești acum 460 de milioane de ani, cu mai mult de 100 de ani înainte să ne despărțim de păsări. Faptul că încă mai păstrăm asemănări marcante cu peștii este considerat de mulți evoluționiști o viziune radicală. Și totuși, mâinile noastre nu sunt decât aripioare redesenate, iar sughițurile sunt o reminiscență a respirației prin branhii.

Oamenii de știință au părut uneori că-i judecă prea aspru pe pești pentru refuzul lor de a se alătura exodului și de a părăsi apa pentru mai prietenoasa atmosferă. Dar dovezi noi indică faptul că peștii au creiere capabile de multe amintiri și sunt capabili să facă asocieri cu lucruri întâmplate chiar cu 10 zile înainte.

Peștii par capabili și de înșelătorii. Femelele de păstrăv ”simulează orgasmul”, tremurând uneori ca și când ar fi pe cale să depună icre, poate pentru ca masculii nedoriți să-și elibereze sperma și să-și ia tălpășița. Avem înregistrări în HD cu pești care se asociază cu țipari penru a face prada să iasă din recif, coordonându-și acțiunile cu semnale sofisticate din cap. Acest comportament sugerează că peștii posedă o teorie proprie a minții, o abilitate de a specula stările mentale a altor ființe.

Un set de comportamente chiar și mai tulburător a fost descoperit atunci când s-au făcut experimente care să stabilească dacă peștii simt durerea, una dintre cele mai intense forme de manifestare a conștiinței. Chiar și cea mai simplă bacterie are senzori pe membrana externă. Când senzorii detectează în jur cantități dintr-o chimicală periculoasă, bacteria răspunde cu un reflex de fugă. Dar bacteriile nu au un sistem nervos central unde aceste semnale să fie integrate într-o experiență tridimensională a mediului înconjurător.

Peștii au mult mai multe tipuri de senzori decât bacteriile. Senzorii lor o iau razna atunci când temperatura apei ajunge la un nivel periculos, când intră în contact cu diverse chimicale sau când un cârlig le străpunge solzii și li se adâncește în carne. În laborator, unde buzele păstrăvilor sunt injectate cu acid, peștii încep să se zguduie din tot corpul, și să-și frece obsesiv, cu disperare, gurile de marginile acvariilor sau de fundul acestora. Comportamentul încetează când peștilor li se administrează morfină.

Asemenea acțiuni aduc în discuție însăși etica cercetării. Dar experiențele făcute în laborator pe pești pălesc în comparație cu cele îndurate de miliardele de pești pe care oamenii îi smulg nepăsător din oceane și râuri și lacuri în fiecare an. Unii pești sunt încă în viață câteva ore mai târziu, atunci când sunt băgați în congelatoare sau puși pe foc.

Durerea peștilor e cumva diferită de durerea noastră. În fantastica sală de oglinzi care formează propria conștiință, durerea capătă dimensiuni existențiale. Pentru că știm că moartea ne pândește de le fiecare colț, suntem tentați să credem că durerea este cea mai profundă dintre senzațiile noastre. Dar ar fi bine să ne amintim că perspectiva noastră poate face ca durerea noastră să fie mai ușor de suportat, măcar prin faptul că i se acordă o dată de expirare. Când smulgem prea repede peștii din adâncimi presurizate, trauma barometrică le umple circuitul sangvin cu acid care le arde țesuturile, iar acel strigăt tăcut al peștilor poate însemna că ei cred că au intrat într-o stare de suferință extremă permanentă.

Jainiștii spun o poveste despre Neminath, un om din antichitate despre care se spune că era sensibil la strigătele de ajutor ale animalelor. Și-a dezvoltat neobișnuita dragoste pentru animale în timp ce îngrijea cirezile de pe malul Yamunei, în satul natal Shauripur, în care am ajuns la câteva ore după ce am ieșit din Delhi.

Doar câteva din figurile centrale ale jainismului sunt persoane care au existat în realitate, dar Neminath nu pare să fie una dintre ele. Totuși, jainiștii povestesc cum Neminath și-a părăsit satul definitiv în ziua nunții sale. În acea dimineață, s-a urcat pe un elefant, cu intenția de a călători la templul unde urma să se căsătorească. Pe drum, a auzit mai multe strigăte de agonie și a cerut să știe originea lor. Elefantul i-a explicat că strigătele vin de la animalele care sunt măcelărite pentru ospățul de la nunta sa.

Acel moment l-a transformat pe Neminath. Unele versiuni ale poveștii spun că a eliberat animalele care încă supraviețuiau, inclusiv un pește pe care l-a purtat în propriile palme până la râu. Dar toate cad de acord că Neminath a renunțat la vechea lui viață. În loc să se mai însoare, a pornit singur înspre Girnar, un munte sacru din Gujarat aflat la 40 de mile de Marea Arabiei.

Mi-am început ascensiunea pe Girnar înainte de răsăritul soarelui. Urma să urc 7000 de trepte, toate săpate în munte, până la 9 dimineața, astfel încât să nu întârzii la ritualul ținut în vechiul templu din vârf.

Muntele era la doar 50 de mile de Parcul Național Gir, unde, cu o zi înainte, văzusem doi lei asiatici, aproape identici cu verișorii africani. Cândva cel mai temut prădător al regiunii, leul asiatic a fost aproape de extincție în timpul colonizării britanice a Indiei, când nici un guvernator englez nu vizita palatul unui maharajah local fără a-i fi organizată o partidă de vânătoare în cea mai apropiată pădure. Astăzi, leul asiatic este printre speciile de feline cu cele mai puține exemplare rămase în lume, chiar mai puține decât vecinul său din nord, leopardul de zăpadă, el însuși un animal atât de rar încât o simplă urmă a unei labe a lui în zăpadă devine imediat locul unui pelerinaj spiritual.

Am lăsat amintirea leilor deoparte în timp ce treceam pe lângă micile colibe și corturi de la baza urcușului. La lumina proaspătă a zilei, am văzut maimuțe privindu-mă curioase de pe pietrele de pe marginea drumului. Una dintre ele nu se uita la mine, de fapt, ci îl pândea pe un vânzător ambulant care tocmai își aranja taraba cu mâncare și băuturi pentru pelerinii jainiști. Maimuța a așteptat până vânzătorul s-a întors cu spatele și, când a făcut-o, a zbughit-o ca din pușcă înspre taraba nesupravegheată și i-a șterpelit o banană. În Parcul Național Gir văzusem deja cum căprioarele folosesc aceste maimuțe pe post de sistem de supraveghere anti-prădători de la înălțime. Maimuțele stau de gardă cu rândul, scrutând zarea în căutarea leoparzilor și leilor care se camuflează perfect în peisajul auriu-arămiu. Când zăresc o felină plecată la vânătoare, eliberează un anumit strigăt, semnal pe care îl folosesc doar în acest scop. Atât căprioarele cât și localnicii cunosc acel țipăt foarte bine și știu să se ferească din timp de pericole datorită lui.

Urcarea era anevoioasă, dar femei desculțe mă tot depășeau, purtând îmbrăcate în sariuri incandescente, combinații de portocaliu, verde și roz. Brățările delicate de argint pe care le purtau împrejurul gleznelor scoteau un clicnhet plăcut în timp ce se îndepărtau. Când am ajuns la un semn care îmi spunea că mai am 1000 de pași până la templu, mi-am dat jos rucsacul din spinare și m-am așezat pe marginea unui zid, lăsându-mi picioarele să se bălăngăne în voie.

Dedesubt, un călugăr jainist foarte bătrân în robă albă se străduia să urce treptele. Părea că e singur și are probleme să respire. Când devin călugări, jainiștii își rup orice legătură cu lumea exterioară, inclusiv cu familiile. Își îmbrățișează copiii pentru ultima oară și jură că nu-i vor mai vedea niciodată, dacă nu cumva destinul îi face să se întâlnească pe cărările prăfuite de țară pe care călugării urmează să le străbată tot restul vieților, în timp ce își cară în spate toată averea.

Pentru un moment a părut că doar eu și bătrânul călugăr suntem pe cărare. Totul era tăcut, cu excepția unui bâzâit insistent. M-am uitat în jur și am văzut sursa zgomotului: o viespe plutea satisfăcută deasupra unor buchete dense de flori de hârtie. Ultimul strămoș comun al meu și-al acestei viespi a trăit acum mai mult de 700 de milioane de ani. Aspectul fizic al insectei îți întărește impresia de înstrăinare completă a celor două specii. Forma ei lunguiață și ochii uriași, atât de neomenești, o fac să pară mult prea străină ca să fie conștientă. Dar aparențele pot să înșele: viespile au dezvoltat ochii uriași pentru a descifra mai bine comportamentul social al propriilor surate. Mai mult, unele specii de viespe sunt capabile să recunoască un individ din colonie după trăsăturile lui fizice.

La fel ca albinele sau furnicile, viespile fac parte dintr-un ordin zoologic care manifestă comportamente uluitor de sofisticate. Furnicile se prind una de cealaltă ca să construiască poduri vii, pe care restul coloniei le folosește pentru a depăși diversele obstacole. Studiile de laborator arată cum albinele pot învăța să recunoască și să utilizeze concepte abstracte, inclusiv ”asemănător cu”, ”diferit de” sau ”zero”. De asemenea, pot învăța una de la cealaltă. Dacă una dintre ele dezvoltă o nouă tehnică de extracție a nectarului, albinele din jur îi imită comportamentul, acesta fiind curând însușit de întreaga colonie și ulterior transmis generațiilor următoare.

Într-un experiment recent, câteva dintre albinele unei colonii au fost atrase pe o barcă plină cu zahăr ancorată în mijlocul unui lac. Când s-au întors la stup, albinele le-au comunicat celorlalte poziția bărcii printr-un neobișnuit dans în aer, organizat aproape la unison. În mod normal, în aceste situații, restul coloniei se îndreaptă de îndată înspre locul indicat. De data aceasta, au rămas pe loc, ca și când și-ar fi consultat o hartă mentală și ar fi exclus posibilitatea existenței unor flori în mijlocul unui lac.

Andrew Barron, neurocercetător la Universitatea Macquarie din Australia, și-a petrecut ultimii 10 ani încercând să identifice structurile neuronale fine din creierul albinelor. Crede că acestea pot integra informațiile despre spațiul înconjurător înt-un mod foarte similar cu cel folosit de creierul uman. Asta poate părea surprinzător, având în vedere că albinele au doar un milion de neuroni, față de cele 85 de miliarde pe care îi are un om. Dar cercetarea în domeniul inteligenței artificiale ne arată că sarcini extrem de complexe pot fi îndeplinite de circuite neuronale foarte simple. Musculițele de oțet au doar 250.000 de neuroni, însă până și ele au arătat, în numeroase studii de laborator, comportamente complexe.

Cele mai multe dintre nevertebrate nu au dezvoltat decât un sistem nervos rudimentar, o rețea de neuroni care se întinde uniform, de-a lungul unui corp fusiform. Dar acum mai mult de jumătate de miliard de ani, selecția naturală a început să transforme astfel de viețuitoare în artropode cu organe senzoriale noi, pe care le-au folosit pentru a se elibera din viața simplă, bazată pe stimuli și răspuns.

Primele animale care au știut să se deplaseze prin spațiul tridimensional trebuie să fi întâlnit un set nou de probleme, la care singura soluție pare să fi fost dezvoltarea unei conștiințe. Luați exemplul viespei negre. În timp ce plutea deasupra petalelor delicate ale florilor de hârtie, un set covârșitor de informații despre mediul înconjurător îi năvălea în exoscheletul fibros: lumina soarelui, vibrațiile sunetelor, mirosul florilor. Chiar dacă toate aceste informații i-au fost oferite, viespea tot trebuie să le pună cap la cap pentru a-și forma o viziune coerentă și precisă asupra lumii înconjurătoare. În plus, odată descifrată lumea, trebuie să-și fi explicat și locul prorpiului corp în ea, fapt evident din modul cum reușea să-și coordoneze diferitele părți ale corpului, în zbor.

Neurocercetătorul Bjorn Merker a sugerat că versiunile timpurii ale creierelor animalelor rezolvau aceste probleme generând un model interior al lumii înconjurătoare, cu un avatar al propriului corp în centrul lui. Merker susține că conștiința nu este decât viziunea multisenzorială din interiorul acestui model. Procesul de sincronizare a informațiilor primite de la simțuri precum și mișcarea și zgomotul produs de propriile noastre corpuri în timp ce se mișcă prin spațiu par să lipsească din această viziune conștientă – un Stanley Kubrick invizibil și algoritmic pare să ne editeze filmul și să le elimine. Nu experimentăm nici mecanismele care ne pun dorinețele în mișcare. Când mi-am dorit să reîncep urcușul, am pornit pur și simplu din nou la drum, fără să mă gândesc la contracția fiecărui mușchi necesară pentru începerea deplasării. Când o viespe zboară, probabil că nu este conștientă de propria bătaie din aripi. Pur și simplu își poartă dorințele prin spațiu, odată cu propriul corp.

Dacă unul dintre strămoșii acvatici ai viespei a experimentat embrionul primei conștiințe terestre, trebuie să nu fi semănat deloc cu a noastră. Poate că a fost lipsită de culoare și văduvită de contururi clare ale lucrurilor din jur. Poate că a fost episodică, poate a pâlpâit vie în anumite situații și s-a stins în altele. Poate că a fost un simț extrem de imprecis al sentimentelor binare, o bulă de bine și rău experimentate de o structură centrală și unitară. Pentru aceia dintre noi care am văzut stelele strălucind în cosmosul îndepărtat, această formă a existenței este atât de claustrofobică încât nu îndrăznim nici să ne-o imaginăm. Însă asta nu înseamnă că aceea nu era o conștiință.

CÂND CĂLUGĂRUL A AJUNS la peretele pe care stăteam, viespea s-a îndepărtat, ridicându-se înspre soare până a dispărut în lumină. La fel ca mulți alți jainiști pe care i-am văzut, călugărul purta o mască albă, ca să evite inhalarea de insecte și alte creaturi minscule. I-am făcut un semn politicos din cap când a trecut pe lângă mine, după care m-am întins pe piatra încălzită a muntelui.

Călugărul era deja un punct alb cam la șase niveluri mai sus, când, în sfârșit, mi-am reînceput urcarea, cu picioarele înțepenite de la pauza prea lungă. Am ajuns la intrarea în templu cu circa 15 minute rămase până la începerea ceremoniei. Luminată de soarele puternic de munte, curtea pietruită cu marmură strălucea, învăluită într-un alb orbitor.

Aplecându-mă pe sub câteva medalioane elegante din aur, am intrat în camera principală a templului, unde zeci de lumânări pâlpâiau în firide săpate în zid și pe platforme agățate de tavan. Tavanul din piatră era sculptat în formă de lotus, cu petalele delicate și încă nedeschise simbolizând iminenta apariție a unui suflet pur, diafan, din materialele vulgare pământești.

Patruzeci de jainiști stăteau pe podea, pe două coloane perfect aranjate. Femeile purtau alte sariuri decât cele în care veniseră, unele mai strălucitoare și aduse special de acasă. Bărbații erau toți îmbrăcați în alb. Mi-am croit drum până undeva în spatele încăperii.

Toți stăteam cu fața înspre un tunel întunecat, încadrat de două rânduri de coloane de piatră. La capătul îndepărtat al acestuia, lumina produsă de lumânări lăsa să se vadă o statuie din marmură neagră a unei figuri masculine așezate pe un tron. Pieptul gol îi era înțesat cu pietre prețioase, iar ochii erau făcuți tot din două minerale prețioase, dar mult mai deschise la culoare și mai strălucitoare, astfel încât aceștia păreau că plutesc seren în spațiul întunecat, creând un efect hipnotic. Efectul fu însă rupt de omul de lângă mine, care m-a tras de tricou și mi-a șoptit, arătând înspre statuie din cap: ”Neminath”.

Se spune că acesta este muntele unde Neminath a atins un stadiu de conștiință totală și neîngrădită, una cu acces direct la întregul univers, inclusiv la formele de viață non-umane ale acestuia. Jainiștii cred că oamenii sunt speciali pentru că, în starea noastră naturală, suntem cei mai apropiați de experiența iluminării. Dintre creaturile Pământului, nici uneia nu îi este mai ușor să vadă și să înțeleagă conștiința altor ființe.

Pelerinii încep să cânte, pentru început într-un murmur așezat, după care tot mai tare. Unul dintre ei aduce o tobă în dreptul intrării și începe să o lovească cu un ciocan negru. Alți doi țin cinele în mâini și le izbesc între ele la intervale regulate, pe același ritm cu toba. Bărbații și femeile intră în încăere din colțuri opuse și se amestecă pe două rânduri, în partea îndepărtată a tunelului. O femeie într-un sari portocaliu și cu o coroniță aurie se ridică deasupra statuii lui Neminath și toarnă pe capul din marmură al acesteia o mixtură de lapte și apă sfințită. Când termină, un bărbat în robă albă de pe celălalt rând repetă mișcarea, dintr-un alt vas cu conținut identic.

Cântecul devine tot mai puternic, până ajunge să fie cântat cu o forță extatică. Pelerinii își ridică brațele și încep să bată din palme, deasupra capetelor, tot mai puternic și mai rapid. Când climaxul părea că se apropie, totul cade brusc într-o tăcere neașteptată. Tobele, clopotele și cinelele tac, iar tăcerea astfel creată este sfâșiată de un zgomot surprinzător, a cărui sursă era un bărbat care sufla într-un soi de cochilie.

Ultima notă produsă de cochilie este lungă și curată. Răsună din templu și se revarsă afară, învăluind piscurile antice. În timp ce sunetul acela minunat se stingea, m-am întrebat dacă nu cumva acest loc ar putea deveni, în secolele ce vor urma, mult mai mult decât un simplu loc de rugăciune al jainiștilor. Poate va deveni o piatră de hotar în istoria umanității, un simbol al momentului în care ne-am trezit cu toții din visul în care singurele minți trezite la viață de univers erau ale noastre. Poate că oameni din toate colțurile Pământului vor veni aici ca să-și aducă tributul lor lui Neminath, care nu este, de altfel, decât un simbol al primului om care a auzit țipătul unui animal și i-a înțeles semnificația.

Facebook
Twitter
Google+

We use cookies to give you the best online experience. By agreeing you accept the use of cookies in accordance with our cookie policy.

Privacy Settings

When you visit any web site, it may store or retrieve information on your browser, mostly in the form of cookies. Control your personal Cookie Services here.

These cookies are necessary for the website to function and cannot be switched off in our systems.

In order to use this website we use the following technically required cookies
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Decline all Services
Accept all Services