Eram obișnuiți să ne resemnăm cu faptul că nu știm cu exactitate ce gândesc sau simt animalele și să fim ok cu asta. Acum avem nevoie de un nou soi de empatie, pentru miile de refugiați veniți cu animale pe care îi întâmpinăm, de la începutul acestei nenorociri. Ne-am împăcat cu faptul că pur și simplu nu puem concepe ce în sufletele lor, în sufletele oamenilor care nu doar că nu mai au o casă, dar care sunt într-un pericol real să nu mai aibă, în viitor, nici măcar o țară. Nu putem să ne imaginăm disperarea, frica, confuzia, deznădejdea și, da, furia prin care trec, deseori, în timp ce se întreabă constant: oare voi mai avea UNDE să mă întorc, măcar?

Ce putem însă să facem este să le oferim, și lor și animalelor lor, curaj și iubire, asta pe lângă numeroasele lucruri materiale pe care le ofeream deja. Fiecare coleg al nostru își găsește în el puteri și resurse nebănuite, deși lucrăm pe două schimburi și mai avem și multe treburi mai vechi, pe care oricum trebuia să le facem, între timp. Dar o facem și pentru minunata comunitate de oameni gata să ajute cu orice, care s-a creat în aceste hub-uri (în gară, în autogări, în aeroport etc.), și pentru noi, dar mai ales pentru ei, oamenii pe care modul drăgăstos și frățesc în care sunt primiți de români îi impresionează de cele mai multe ori până la lacrimi.

Astăzi, de exemplu, am ajutat două doamne, ambele trecute de prima tinerețe, care veneau de la Iași (iar de acolo veniseră dintr-un orășel ucrainean deloc aproape de graniță) cu CÂȚI câini credeți? Ei bine, cu cinci. Da, ați citit bine, două doamne au făcut toată această călătorie pe care creierele noastre nici măcar nu o pot cuprinde cu cinci câini alături. Și așa ne dăm seama că, iată, și ei, refugiații, ne ajută pe noi în cel mai frumos și mai real mod: ne fac să realizăm că noi, oamenii, suntem în stare de orice pentru animalele și familiile noastre și că nimic nu e imposibil, atunci când iubim. Le suntem foarte recunoscători pentru asta!