În afara proiectelor deja statornice de terapie cu copii cu nevoi speciale și cu bătrâni instituționalizați, am demarat, anul trecut, și programul ”No Stress With Four Paws”. Principalii beneficiari: studenții afectați de stresul sesiunii, în special cei din anul I.
Săptămâna trecută am fost la Conservator, unde concluzia unanimă a fost ”mi-ați făcut sesiunea mai frumoasă, mulțumesc!”. Au fost trei zile frumoase, cu zâmbete, cu mulți pupici, cu muzică frumoasă izbucnind din cele mai așteptate colțuri și colțișoare, cu râsete, cu prietenii noi legate pe loc, cu prietenii vechi regăsite, cu îmbrățișări lungi și blănoase, chiar cu diplome primite de la cei mai drăguți profesori, dar mai ales cu liniște.
Deși energici și jucăuși, câinii noștri și câinii în general reușesc ca, în momentele acelea speciale în care sunteți doar voi și ei, să aștearnă o liniște caldă și molcomă undeva înăuntrul vostru, o liniște care coboară încetișor dinspre capul pieptului până spre genunchi și care, atunci când privești iarăși înainte, te face să te simți capabil să înfrunți orice. Asta este superputerea câinilor: să le ofere putere oamenilor.
”Sunteți cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în toată sesiunea asta!”. Fața Alexei e luminoasă când spune asta, iar culoarea ochilor pare să-i migreze dintr-un căprui închis înspre verde. Cu doar câteva zeci de secunde înainte, când cobora treptele Conservatorului și nu apucase încă să dea nas în nas cu câinii noștri, Alexa avea o figură îngrijorată. Povestea ei este cea a oricărui tânăr la început de drum care se luptă să-și croiască drum prin traficul intens al existențelor bucureștene: un job, o facultate, o nouă sesiune de examene și, mai ales, un vis; toate aceste preocupări, aparent doar mici fărâme de rutină cotidiană, se transformă, atunci când se adună laolaltă, într-o piatră de moară care apasă greu pe umerii unor oameni care nu cu multă vreme în urmă erau doar copii.
Afară e încă senin și Cișmigiul își cântă vesel viața, dar pe holurile Conservatorului parcă nici soarele nu mai nimerește drumul, în timpul sesiunii. E mai întunecos decât te-ai aștepta, iar tensiunea din aer e aproape vizibilă. Sau, dacă nu se vede, în orice caz se aude. Deși peste tot sunt afișe cu ”Nu repetați pe holuri”; din câte un cotlon al culoarelor facultății te mai izbește câte-un Mozart, Mendelssohn sau Șostakovici. Muzica aleargă veselă prin toată clădirea, în contrast puternic cu cei care o produc, aproape toți crispați și nervoși. Cu fața la perete, de parcă ar fi fost pusă de cineva la colț, o studentă se împotmolește la un acord și, exasperată, se lovește tare de două ori cu arcușul peste tâmplă.
Înapoi jos, în hol, Alexa își îngroapă fața în blana lui Mulan și amândouă, om și câine, emit niște onomatopee care în orice limbaj, uman sau non-uman, descriu plăcerea. Stau așa, nemișcate, timp de un minut, chiar și mai mult. Sau poate doar ni s-a părut nouă că a fost mai mult, pentru că minutele pot părea infinite, atunci când le consumi ca să faci ceva ce te face, fie și pentru câteva momente, fericit.
Stresul dinainte de sesiune nu este un moft, iar tratarea lui prin îmbrățișări repetate de căței nu este o exagerare. Când, după patru ore de joacă și afecțiune aproape continue, câinii și trainerii părăsesc clădirea, pe holurile acesteia soarele revenise în deplina sa strălucire. Aerul era parcă mai ușor și studenții păreau să fi devenit și ei mai ușori, odată cu el.
